Etichete

, ,

Guest post de la draga prietenă, Daniela:

În jumătatea asta şi-un pic de an toate aşteptările mele în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, legate de bun simţ, putere de a discerne (raţional) între genericul bine, respectiv, rău, respect, conştiinţă ş.a. s-au dărâmat (nesperat) atât de rapid, încât am ajuns ca de la adânc înrădăcinatul „Îmi iubesc ţara.”, să încep să caut (nu departe de limitele suportabilităţii) genericul „Vreau o ţară ca afară.” În fapt, un statement ce maschează o ardoare care, necunoscută, nesimţită şi neştiută până acum, nu face decât să mă sperie: aceea de a fugi, la propriu, fără măcar să mai întorc capul înapoi, de pe dragul meu (fost) pământ de baştină.

Prin anul 2010, un artist al hip-hop-ului/rap-ului underground românesc (Guess Who, pe numele de scenă; Laurenţiu Mocanu, pe numele adevărat) punea pe tapet, fără jenă, poate pentru prima dată în muzica românească, ideea limitării individului de spaţiul geografic. Traducând în termeni specifici, o idee devenită un sentiment colectiv trăit de foarte mulţi conaţionali: ruşinea de a fi român. Ruşine care, după caz, fie împachetează, fie scoate la iveală, separat, câteva pattern-uri sociale (sau atitudini sociale) pe care le putem încadra în trivialul „românisme”: umilinţa, propria etichetare ca „săracii Europei” (şi nu numai din punct de vedere economic), modestia exagerată, bucuria reţinută, hazul de necaz etc. Un cumul care demonstrează, fără doar şi poate, că dorinţa aprigă de a ne depăşi propria condiţie (de a depăşi toate istoriile negre legate de spaţiul geografic în care am avut „ghinionul” de a ne naşte) ne face mai îndârjiţi decât vesticii în îndeplinirea idealurilor şi prea puţin (sau deloc) pragmatici. Un cumul care demonstrează că suntem copiii ludici ai bătrânului continent, pentru care jocul în propriu film al vieţii devine parte a unei tragicomedii. Sau că suntem adulţii frustraţi şi împovăraţi de propriile decizii greşite cu privire la susţinerea unui regim politic. Pentru că, la noi, aproape în mod inevitabil, orice este amestecat cu politica (sportul, cultura sau artele) devine un jam session al mizeriei. Sau un paradis al porcăriilor. Pentru că orice reuşită sau eşec în spaţiul internaţional vor fi legate (aproape de fiecare dată) de factori politici fundamentaţi, la rândul lor, pe eterna „frustrare geografică”. Vom fi întotdeauna poporul asuprit de cotropitori, „zâmbetul” sărac şi trist din buza mai marilor imperii, refugiul geografic al împăraţilor străini, ai eroilor romani, turci, habsburgi sau ruşi. Umărul pe care se „plânge”sau „prietenul” băgat în seamă numai la nevoie sau iubita de-o noapte, sedusă şi abandonată de nenumărate armate de Don Juani. Pământul naiv şi fraged violat de bogăţii, călcat fără milă în picioare şi lăsat să se vindece de la sine sau să-şi lingă neştiutor propriile răni. Jucătorul ultim de pe banca de rezerve dintr-o echipă de 11 prinţi care stă pe Teren, într-un sezon de lupte, mai puţin de zece meciuri, din cauza accidentărilor. Neexperimentatul. Ghinionistul. Fraierul.

Prin anul 2011, Alexander McQueen, un regizor bitranic foarte talentat, lansa filmul „Shame” („Ruşine”). Film care, trecând peste drama personajului principal (un individ sufocat de autosuficienţă şi propria-i dependenţă de sex), îşi găseşte finalul în următoarea replică: „Nu suntem oameni răi. Doar venim dintr-un loc rău.”  În analogie, o traducere ceva mai dură a „Nu ne-am născut în locul potrivit.” Şi, continuând firul analogiilor, o transpunere întocmai a zicerii filozofice a lui Aristotel conform căreia „întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor componente.”   Altfel spus, refugiul geografic (amintit în rândurile anterioare) însuşit de un român sau altul se transformă într-o geografie a refugiului. Pentru că devenim, conştient sau nu, refugiaţii Europei.

Nu suntem noi ăia vinovaţi (deci nu ne asumăm responsabilitatea pentru propriile greşeli), ci alegem, dintr-o comoditate inexplicabilă, să „dăm vina” pe spaţiul geografic pe care hazardul istoric ni l-a sortit dinainte să ne fi născut. Pentru că, pentru noi, ăia resemnaţi, spaţiul ăsta atât de limitat e cel care ne (pre)determină şi, în definitiv, ne anulează personalitatea. În mod inconştient, devenim sclavii propriului pământ. Ca şi când cutia Pandorei s-ar fi deschis, de fapt, în România, şi nu pe pământurile elene din istoria Greciei Antice. De parcă Eris (zeiţa vrajbei din aceeaşi Grecie de demult) s-ar fi reîncarnat, de vreo mulţi ani încoace (de când ne tot plângem) în spiritul românesc. Tot aşa, se explică şi expresiile obositor de mult folosite în miezul of-ului colectiv, dintre care amintesc: „numai în România se poate întâmpla aşa ceva”, „aşa ceva, numa` la noi!”, „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.” (şi toate declinările „celebrei” sintagme) etc.

Aceste nouă luni din ăst an 2012, despre care s-a repetat în mod obsesiv şi obositor că ar fi sfârşitul lumii, au însemnat, de fapt, sfârşitul altor speranţe. Pentru că, într-un mod la fel de obsesiv, toate întâmplările mai puţin fericite care au înăbuşit suflul românesc şi-au găsit orginile în aceleaşi disfuncţionalităţi de nereparat ale sistemului politic. Tot aşa, am găsit „răgazul”ca, de cele multe ori, să legitimăm fiecare reuşită sau nereuşită prin filtrul poveştilor şi personajelor politice, refugiindu-ne, ca de atâtea ori, în cel mai meschin colţ al societăţii în care am crescut. Fapt pentru care, cupa paharului ni s-a „dezvelit”, mai mereu, goală.  Şi-aşa va rămâne, din păcate, pentru (prea) mult timp.

Până acum, 2012 este un alt an al înstrăinării. Un alt an al refugiului şi al închiderii în sine. E, poate, un an ca mulţi alţii pentru că, în patima refugiului, au căzut, cu siguranţă, mulţi. Din nou.

Cu toate acestea, „anul de sfârşit de lume” este unul, vădit, prea important pentru mine. Pentru că este anul înstrăinării mele. Bruşte şi definitive.

Anunțuri