Recap!

Etichete

, , , , , , , , ,

Nu am mai scris de foarte foarte mult timp pe acest blog.

Acest lucru îmi doresc să îl schimb. Și încep a face asta printr-un post de recapitulare. Recapitulare a celor aproape 7 ani de București.

Parcă ieri mă grăbeam să ajung la metrou, să prind metroul care anunța „Atenție, se închid ușile!”Și odată pornit aud că urmează stația Politehnica. Iar am schimbat metroul aiurea de la Eroilor. Da, abia venisem la București, abia incepusem primul semestru din facultate (Comunicare si Relatii Publice, SNSPA), anul I. Și încă mă împrieteneam cu metroul și magistralele. Asta se întâmpla acum 6 ani jumate.

În cei aproape 7 ani de București am experimentat, descoperit și am învățat multe:

Bucureștiul – care este, fără doar și poate, foarte fain 🙂 – și traficul său;

Viața la cămin;

Studenția în cadrul unui ONG, Business Organization for Students;BOS

Prietenie pe bune: Daniela Ștefan (stânga) și Roxana Aron (dreapta). 🙂best friends 2

Presiunea unui examen la care ai învățat doar cu o noapte înainte;

Parcul Cișmigiu;

cismigiu

Prima țigară – păi, da – sesiune, job, stres. Dar a trecut relativ repede; Ai mei nici acum nu știu (cred);

first cigarette

Cum este să treci de pe lista „la buget” la cea „cu plată” în ultimul an de facultate și să iti strangi bani (și din dinti) ca să achiți ultimul an. E greu, dar o lecție de viață;

Absolvireae (Facultate). Și apoi a urmat și Masterul, tot la FCRP, SNSPA. ;

facultate

Să participi la una dintre cele mai mari acțiuni de CSR din România și din lume, Let’s do it, Romania!. Și să faci parte din echipa de organizare.

letsdoitromania

Să gătesc. Vezi mai multe pe Cooktosmile.

meat

Primul job! În PR, at Inspire Business;

first job

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Primul concert live experimentat în Capitală – Red Hot Chilli Peppers – in 2012, pe 31 August. Nerver gonna forget it. 🙂

Și, bineînțeles, ce înseamnă „clubăreală” în București. (sunt și eu mică p-acolo)

B52

Acum, în iulie 2015, după aproape 7 ani în capitală, am început o nouă etapă în viața mea sau cel puțin asa simt eu: sunt logodită, cu rate la bancă pentru casa, cu un job stabil într-o agenție de advertising internațioanală și cu multe provocări. Dar sunt fericită. Nu regret niciuna dintre etapele acestor ani minunați, care unul câte unul au pus câteo cărămidă în personalitatea omului care sunt astăzi. Și, ca să fie clar: nu trebuie să fi luat bacul cu 10 ca să ajungi la o facultate în București, nu trebuie nici să fi intrat primul la facultate, nu trebuie nici să ai așteptări de la alții decât de la tine însuți; trebuie doar să îți depășești limitele (sau măcar să încerci) – știți vorba No pain, no gain!

IMG_1046

Paradisul porcăriilor

Etichete

, ,

Guest post de la draga prietenă, Daniela:

În jumătatea asta şi-un pic de an toate aşteptările mele în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, legate de bun simţ, putere de a discerne (raţional) între genericul bine, respectiv, rău, respect, conştiinţă ş.a. s-au dărâmat (nesperat) atât de rapid, încât am ajuns ca de la adânc înrădăcinatul „Îmi iubesc ţara.”, să încep să caut (nu departe de limitele suportabilităţii) genericul „Vreau o ţară ca afară.” În fapt, un statement ce maschează o ardoare care, necunoscută, nesimţită şi neştiută până acum, nu face decât să mă sperie: aceea de a fugi, la propriu, fără măcar să mai întorc capul înapoi, de pe dragul meu (fost) pământ de baştină.

Prin anul 2010, un artist al hip-hop-ului/rap-ului underground românesc (Guess Who, pe numele de scenă; Laurenţiu Mocanu, pe numele adevărat) punea pe tapet, fără jenă, poate pentru prima dată în muzica românească, ideea limitării individului de spaţiul geografic. Traducând în termeni specifici, o idee devenită un sentiment colectiv trăit de foarte mulţi conaţionali: ruşinea de a fi român. Ruşine care, după caz, fie împachetează, fie scoate la iveală, separat, câteva pattern-uri sociale (sau atitudini sociale) pe care le putem încadra în trivialul „românisme”: umilinţa, propria etichetare ca „săracii Europei” (şi nu numai din punct de vedere economic), modestia exagerată, bucuria reţinută, hazul de necaz etc. Un cumul care demonstrează, fără doar şi poate, că dorinţa aprigă de a ne depăşi propria condiţie (de a depăşi toate istoriile negre legate de spaţiul geografic în care am avut „ghinionul” de a ne naşte) ne face mai îndârjiţi decât vesticii în îndeplinirea idealurilor şi prea puţin (sau deloc) pragmatici. Un cumul care demonstrează că suntem copiii ludici ai bătrânului continent, pentru care jocul în propriu film al vieţii devine parte a unei tragicomedii. Sau că suntem adulţii frustraţi şi împovăraţi de propriile decizii greşite cu privire la susţinerea unui regim politic. Pentru că, la noi, aproape în mod inevitabil, orice este amestecat cu politica (sportul, cultura sau artele) devine un jam session al mizeriei. Sau un paradis al porcăriilor. Pentru că orice reuşită sau eşec în spaţiul internaţional vor fi legate (aproape de fiecare dată) de factori politici fundamentaţi, la rândul lor, pe eterna „frustrare geografică”. Vom fi întotdeauna poporul asuprit de cotropitori, „zâmbetul” sărac şi trist din buza mai marilor imperii, refugiul geografic al împăraţilor străini, ai eroilor romani, turci, habsburgi sau ruşi. Umărul pe care se „plânge”sau „prietenul” băgat în seamă numai la nevoie sau iubita de-o noapte, sedusă şi abandonată de nenumărate armate de Don Juani. Pământul naiv şi fraged violat de bogăţii, călcat fără milă în picioare şi lăsat să se vindece de la sine sau să-şi lingă neştiutor propriile răni. Jucătorul ultim de pe banca de rezerve dintr-o echipă de 11 prinţi care stă pe Teren, într-un sezon de lupte, mai puţin de zece meciuri, din cauza accidentărilor. Neexperimentatul. Ghinionistul. Fraierul.

Prin anul 2011, Alexander McQueen, un regizor bitranic foarte talentat, lansa filmul „Shame” („Ruşine”). Film care, trecând peste drama personajului principal (un individ sufocat de autosuficienţă şi propria-i dependenţă de sex), îşi găseşte finalul în următoarea replică: „Nu suntem oameni răi. Doar venim dintr-un loc rău.”  În analogie, o traducere ceva mai dură a „Nu ne-am născut în locul potrivit.” Şi, continuând firul analogiilor, o transpunere întocmai a zicerii filozofice a lui Aristotel conform căreia „întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor componente.”   Altfel spus, refugiul geografic (amintit în rândurile anterioare) însuşit de un român sau altul se transformă într-o geografie a refugiului. Pentru că devenim, conştient sau nu, refugiaţii Europei.

Nu suntem noi ăia vinovaţi (deci nu ne asumăm responsabilitatea pentru propriile greşeli), ci alegem, dintr-o comoditate inexplicabilă, să „dăm vina” pe spaţiul geografic pe care hazardul istoric ni l-a sortit dinainte să ne fi născut. Pentru că, pentru noi, ăia resemnaţi, spaţiul ăsta atât de limitat e cel care ne (pre)determină şi, în definitiv, ne anulează personalitatea. În mod inconştient, devenim sclavii propriului pământ. Ca şi când cutia Pandorei s-ar fi deschis, de fapt, în România, şi nu pe pământurile elene din istoria Greciei Antice. De parcă Eris (zeiţa vrajbei din aceeaşi Grecie de demult) s-ar fi reîncarnat, de vreo mulţi ani încoace (de când ne tot plângem) în spiritul românesc. Tot aşa, se explică şi expresiile obositor de mult folosite în miezul of-ului colectiv, dintre care amintesc: „numai în România se poate întâmpla aşa ceva”, „aşa ceva, numa` la noi!”, „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.” (şi toate declinările „celebrei” sintagme) etc.

Aceste nouă luni din ăst an 2012, despre care s-a repetat în mod obsesiv şi obositor că ar fi sfârşitul lumii, au însemnat, de fapt, sfârşitul altor speranţe. Pentru că, într-un mod la fel de obsesiv, toate întâmplările mai puţin fericite care au înăbuşit suflul românesc şi-au găsit orginile în aceleaşi disfuncţionalităţi de nereparat ale sistemului politic. Tot aşa, am găsit „răgazul”ca, de cele multe ori, să legitimăm fiecare reuşită sau nereuşită prin filtrul poveştilor şi personajelor politice, refugiindu-ne, ca de atâtea ori, în cel mai meschin colţ al societăţii în care am crescut. Fapt pentru care, cupa paharului ni s-a „dezvelit”, mai mereu, goală.  Şi-aşa va rămâne, din păcate, pentru (prea) mult timp.

Până acum, 2012 este un alt an al înstrăinării. Un alt an al refugiului şi al închiderii în sine. E, poate, un an ca mulţi alţii pentru că, în patima refugiului, au căzut, cu siguranţă, mulţi. Din nou.

Cu toate acestea, „anul de sfârşit de lume” este unul, vădit, prea important pentru mine. Pentru că este anul înstrăinării mele. Bruşte şi definitive.

Fac ce fac şi revin. La dans.

A trecut ceva vreme de când nu am frecventat cursuri de dans.

Şi, pare-se că, odată cu apariţia soarelui, şi-a aruncat o rază şi pe strada mea. Suficient cât să-mi reînvie dorinţa de a investi timp pentru  marea pasiune. 🙂

De ceva vreme simţeam că trebuie să reiau cursurile, iar odată cu amintirea momentelor din vara anului 2011, sentimentul s-a întărit. Da, în vara lui 2011, veneam acasă de la cursuri şi parcă eram alt om, o altă Maria, o Maria care:

  • zâmbea mai mult
  • avea încredere în ea
  • se simţea mai puternică
  • era mai aproape de a se „simţi împlinită”.

Dacă vi se pare că vorbesc prostii, luaţi de vă uitaţi la filmuleţele de mai jos. Să îmi spuneţi, apoi, ce aţi simţit. Dar, repet, vă uitaţi şi urmăriţi mişcările cu atenţie. Ideal ar fi să încercaţi să înţelegeţi şi povestea din spatele coregrafiilor, pentru că da, fiecare are o poveste. Ăsta-i dansul contemporan.

Vreau să fiu autonom în învăţare!

Etichete

, , ,

De câteva luni fac parte din comunitatea New Media School (CROS). Oameni minunaţi, proiecte faine şi sentimentul ca pot, eu singură, să mut munţii din loc, aşa cum mulţi din echipa CROS au reuşit! Iar proiectul Autonomie în învăţare a venit la ţanc. Fără nicio ezitare, mi-am spus: „Da, vreau!”.
Iar pentru că să muţi munţii, de unul singur, este nu este deloc uşor, parcă trebuie să vină, „de undeva”, un imbold, cineva care să te ajute, care să te trezească atunci când visezi prea mult. Atunci când…doar visezi.

În cazul meu…Alexandra. Pe care am cunoscut-o, ieri. 2 ore (ori, puţin peste) le-am dedicat discuţiilor de cunoaştere.
Trebuie să recunosc că prin relatările mele, despre mine, adresate ei, parcă mi-am amintit şi eu de mine. Cine şi cum am fost, cine şi cum sunt, dar, mai ales…cine şi cum vreau să devin. Culmea (sau nu!), în mintea mea, după întâlnire, aceste „creionări” au prins contur.
Nu îmi imaginam că în două ore poţi vorbi atâtea cu o persoană pe care atunci începi să o cunoşti mai bine. De-acum încolo, timp de un an de zile, va fi, cum îmi place mie să spun, „oglinda mea”.

Cum de mi se-ntâmplă asta?
Păi. Doar vă spuneam mai sus de CROS şi comunitatea NMS. În cadrul organizaţiei, există acest proiect extraordinar, „Autonomie în învăţare„. Mie îmi place să îl traduc „Cum să mă învăţ să învăţ”.
Eh şi cum mie mi se pare pe cât de important, pe atât de dificil, mi-am dat seama că este nevoie de un om…care să îmi fie ca o oglindă în care dacă mă uit, să îmi vorbească…din pasiune, din ceea ce vede că îmi doresc cu adevărat şi eu nu văd.

De ce?
Am ales să fac parte din acest program, în primul rând, pentru că ştiu că oamenii chiar pot ajunge să facă ceea ce le place. Cu adevărat. Şi nu pentru X, Y, Z, nu pentru că trebuie sau pentru că îi sfătuieşte profesorul de la Facultate, ci pentru că îşi doresc, dar nu realizează cât de important este pentru ei şi îşi caută, inconştient motive pentru care să…lase pe locul 2, 3, 4…

Dar, mai ales, mi-am dorit să fac parte din acest program, pentru că, din propria experienţă, am conştientizat faptul că oamenii chiar fac diferenţa. Şi sunt convinsă că şi Alex o să facă diferenţa în cazul meu.

Da, e momentul să devin…autonom în învăţare! 🙂

Sursa foto

Confort vs Risc

Etichete

, , ,

„The problem is never how to get new, innovative thoughts into your mind, but how to get the old ones out” (Dee Hock)

Ăsta-i citatul meu preferat.

Iar rândurile care urmează se leagă tare de cuvintele de mai sus. Pentru că, după umila mea părere, fac referire la „a evada din zona de confort”.  Sau la a risca mai mult sau a accepta noi provocări sau a renunţa la rutină sau. Pe şleau, la a-ţi atinge golul în viaţă. Pardon, „goal” era în engleză…”ţelul”, hai să-i spunem aşa.

Şi nu mă refer la hobby, la carieră, ci la TOT, în general.

De câte ori nu aţi simţit că puteţi mai mult? Că puteţi şi vă doriţi să mai urcaţi o treaptă? Probabil chiar şi acum. Dar, e mai bine acum, unde sunteţi aici. Pentru că sunteţi în siguranţă, decât dacă v-aţi „muta” acolo. Doar gândul că există posibilitatea unui minimun de risc, sperie pe majoritatea, mai ales în aceasta minunată lume în care, mulţi dintre noi căutăm stabilitatea.

Ştiu că nu v-am convins să ieşiti din zona de confort, motiv pentru care vă invit să urmăriţi filmuleţul de mai jos.
Este funny şi dezvăluie cele mai importante 8 ingrediente cu ajutorul cărora s-ar putea să descoperiţi „reţeta”  pentru a ieşi din zona de confort.

Riscaţi să vizionaţi? 🙂

Consultanță în comunicarea de criză?

Nici mie nu imi vine să cred. Dar, da, astăzi. Criză. Consultanță. AD-HOC. Fain așa!

Nu zăbovesc prea mult pe subiect, să nu o iau pe arătură, sub influența entuzismului meu.

Foarte pe scurt.

Vorbeam despre cum fiecare dintre noi caută.

Se pare că am început să găsesc. Sau, cel puțin asta simt în momentul de față. Nu de alta, dar, practic vorbind, am oferit, astăzi, prima consultanță pe comunicare de criză.

Ce sentiment poți avea în momentul în care vine la tine o persoană care îți cere ajutorul pentru compania pe care o reprezintă, pentru ca se află într-o situație „mai delicată”?

Nu pot să descriu în cuvinte cum m-am simțit și cum a fost, pentru mine, ziua de astăzi. Mă bate  gândul să încerc să transpun printr-o coregrafie. 😀

Sursa foto

Continuăm să căutăm

Etichete

, , , ,

Printre multe alte lucruri care mi s-au întâmplat de când nu am mai scris, mi-am dat seama că tot „golul” l-am umplut prin „căutare”. În tot timpul aista în care am lăsat…baltă blogul, am căutat. Şi încă mai caut.  Probabil şi voi. Pentru că la asta ne pricepem. Bine. Cel mai bine.

Ce?  „lucruri”. În general…

Lucruri care să ne placă, lucruri pe care le visăm, lucruri care ne atrag. Dar, de cele mai multe ori, lucruri care sunt greu de obţinut dar, în mod special, lucruri care sunt interzise.  De ce? Nu ştiu voi, dar eu le caut pentru că vreau. Pentru că simt că nu am ajuns „acolo”.

Şi când simţi că eşti departe?

Aşa cum simt eu acum? Iar, nu ştiu voi, dar pe mine când mă încearcă un sentiment din categoria „greu spre imposibil de atins”, bag căştile în urechi şi încep să dansez. Pentru că, aşa cum pe unii..muzica, băutura, sexul… îi ajută să capete încredere, acelaşi sentiment mă încearcă pe mine, dar în paşi de dans.

Ai găsit ce căutai. Punct?

Nu. De la capăt. Cauţi în continuare. Pentru că, recunoaşte…mereu, vrei mai mult.

Nu asta înseamnă să trăieşti? 🙂

Sursa foto

ONG-ul. Deschide minţi şi porţi.

Etichete

, , , , , , , ,

Chiar nu ştiam ce subiect sa abordez în rândurile pe care urma să le aştern într-o pagină, goală, de word. Word 2007. Lăsând deoparte glumele, mă gândeam…să scriu despre învăţământ – plictisitor, să analizez un subiect „arzător” din mediul business (se tot scriu astfel de materiale si sunt mii de site-uri care fac astfel de analize), să prezint o temă mai soft (ca de exemplu: ce poţi face în timpul liber sau Bucureştiul din ziua de astăzi), găseşti peste tot.

(Sursa FOTO)

Astfel, am ajuns la următoarea temă: Voluntariatul şi Business Organization for Students. Cum m-a ajutat pe mine?

Am ales acest subiect (şi acum, la finalul facultăţii) nu doar pentru că, recunosc, îmi este drag şi scriu cu plăcere, ci si pentru că tot mai mult observ accentul care se pune la angajare pe experienţa din cadrul unui voluntariat. Şi, credeţi-mă, este foarte importantă! Şi mai cred ceva: niciodată NU trebuie să uităm de unde am pornit! 🙂

Ce am învăţat prin voluntariat? Prin BOS

În primul şi în primul rând, m-a ajutat să mă dezvolt pe plan profesional, lucru care îmi va fi de folos mai departe, în carieră. Fiind la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice(S.N.S.P.A) şi făcând parte, în organizaţie din departamentul de Relaţii Publice. Această „combinaţie” m-a făcut să îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun în alegerea profesiei. Şi ceea ce învăţam la facultate, puneam în practică în organizaţie. Prin implicarea mea în proiectele organizate de BOS, am descoperit că îmi pot depăşi limitele, că nu sunt perfectă, dar sunt perfectibilă, gata oricând să îmi asum responsabilităţi, cu certitudinea că le pot duce până la capăt. Şi da, BOS mi-a deschis multe porţi spre angajare (cum ar spune majoritatea studenţilor – „Dă bine la CV!”)

În al doilea rând, am avut ocazia să cunosc specialişti din mediul Business, iar prin colaborarea cu aceştia am înţeles cum stau lucrurile într-o companie, cum arată structura organizaţională, cât de importante sunt misiunea şi valorile fiecărei companii.

Pentru că tot am menţionat de oamenii cu care, datorită BOS-ului am interacţionat, mai importanţi sunt, pe plan personal, ceilalţi membri ai organizaţiei: am legat noi prietenii, am descoperit oameni cu diferite personalităţi şi mentalităţi şi, cel mai important, am descoperit că mă pot adapta oricăror genuri de persoane. Am învăţat de la cei mari şi voi încerca să îi învăţ si eu mai departe pe cei care mă vor urma, am primit sfaturi care îmi sunt de mare folos acum, cu alte cuvinte, mi-am creat o a doua familie. Eu cresc, evident, dar simt că şi BOS creşte odată cu mine. Astfel, am descoperit importanţa (vitală, pot spune) a spiritului de echipă şi a muncii în echipă şi nu doar pe departamente, iar în această muncă, soluţia cea mai bună este…comunicarea! Am învăţat cât de important să asculţi şi apoi să vorbeşti şi am învăţat din greşeli (ştim cu toţii ca partea bună la un ONG este că ai voie să greşeşti. Dar se presupune că înveţi în acelaşi timp).

Mai mult decât atât, am înţeles cât de important este să respecţi deadline-urile, să trimiţi la timp toate materialele necesare, să păstrezi acel plan făcut împreună cu echipa încă de la început, să menţii legătura cu întreaga organizaţie şi să informezi mereu când ceva (pozitiv sau negativ). Am învăţat să îmi planific timpul, astfel încât să nu îmi scapă nimic, fie că era vorba despre facultate, BOS sau timpul meu liber.

Ce ar mai fi de adăugat?

Ah, am înţeles că, în mediul Business şi, de altfel, în societate, este important să fii mereu la curent cu tot ce se întâmplă în mediul în care trăieşti. Şi pentru că tot am pomenit de societate şi mediul în care trăim, am avut ocazia, tot datorită ONG-ului BOS, să trec graniţa, să „dau o fugă” până în Barcelona, unde am participat la conferinţe organizate de Asociaţia Internaţională JADE, ca reprezentant Business Organization for Students, asociaţie la care şi BOS aderă!

Era să uit

Teambuilding-urile! Da, frumoase momente în care uităm că suntem colegi şi ne împrietenim, ne cunoaştem mai bine.

Există şi o parte mai puţin plăcută, este ca am înţeles cat este de greu sa motivezi oamenii si ca este destul de dificil(dar nu imposibil) sa conduci o echipa, să iei în calcul ideile tuturor, să alegi părţile bune şi să elimini ceea ce nu este în folosul organizaţiei şi, mai importantă, este sincronizarea oamenilor, a departamentelor, a întregii echipe.

La final, sfatul meu: implicaţi-vă într-un ONG, nu aveţi ce pierde!

Faceţi un serios research înainte, analizaţi cât mai multe organizaţii studenţeşti, vedeţi ce valori şi misiune au, care este profilul şi cultura lor organizaţională, ce proiecte au organizat şi observaţi dacă dorinţele, aşteptările şi planurile voastre se întâlnesc într-un punct comun cu acel ONG!

Când voi fi mare, POT să mă fac…

Vinerea care a trecut (3 iunie), am fost întrebată „ce vreau să mă fac când voi mare”. Sună a clișeu, dar am stat câteva minute ca să ofer un răspuns. Mai mult, am stat un weekend ca să „rumeg” întrebarea. Și mi-am dat seama că ceea ce eu mi-am dorit, cu adevărat, să fac de când aveam 13 (hai spre 14 ani), este cam târziu acum, pentru că deja am ales/urmez „alt drum în carieră” (la naiba, alt clișeu!).

(SURSA foto)

Dans.

Asta am vrut. Și da, încă vreau.
Îmi vine în minte momentul în care am fost întrebată la finele liceului: „Maria, de ce nu dai la coregrafie?”. Ca să ajung acum să îmi pun singură întrebarea „De ce nu am dat?” Simplu: nu poți să faci mereu ceea ce îți place. (hm, sună a alt clișeu:|), iar motivele pentru care nu s-a putut nici pentru mine (ca, probabil și pentru alții dintre domniile voastre), sunt variate. Cu toate acestea, niciunul dintre motive nu ține și nu are loc de scuză.

Și pentru că merg pe principiul că atunci când vrei ceva cu adevărat, lupți ca să îl obții, mă conving singură că da, mi-am dorit mult să ajung să dansez, însă cred că alți factori externi au exercitat o influență asupra mea. Și, iată-mă acum, terminând Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA, având ceva experiență în PR, Event Planning și New Business. De ceva vreme, încep să acumulez experiență și în tot ceea ce înseamnă Online și Account.

Am decis ca dansul să rămână o pasiune. Nu spun „hobby”, pentru că este mai mult decât atât. 🙂 Și încerc să mă agăț de tot ceea ce este legat de dans. Fie că urmez cursuri de dans, fie că citesc articole/cărți dedicate, fie că … îmi amintesc sau revăd coregrafiile pe care le făceam în timpul liceului. Drept urmare, chiar mâine voi fi prezentă la lansarea cărții „Dansul în secolul XX”, autori: Isabelle Ginot şi Marcelle Michel, lansare urmată de un splendid spectacol de dans. Mai multe detalii aici.

Aaa…era sa uit!

NU, nu regret nimic din ceea ce am făcut (în ultimii aproximativ 3 ani) sau din ceea ce fac acum, profesional vorbind. Pentru că am descoperit și descopăr pe zi ce trece lucruri care îmi plac și care mi se potrivesc. Și ăsta e un lucru MARE. 🙂